Informații ecologice

Biodiversitatea este o resursă în sine, pe care trebuie să învăţăm să o protejăm şi să o conservăm. Până la urmă, de biodiversitate depinde sănătatea mediului şi a fiecăruia dintre noi, precum şi calitatea vieţii. În acest sens, dezvoltarea durabilă este profund legată de biodiversitate şi fără aceste elemente orice viziune pe termen mediu şi lung este sortită eşecului.

Tipuri de habitate prezente în sit

1. Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum cod 9130

Caracterizarea habitatului:
Pădurile de fag de soluri neutre din Europa Centrală sunt destul de rare în Carpaţii româneşti şi dealurile înalte adiacente, fiind înlocuite pe scară largă de către făgetele carpatice (habitatul 91V0). Totuşi, există situaţii, mai ales în cazul arealelor cu precipitaţii aflate la limita inferioară pentru făgete, în care speciile central-europene sunt dominante iar cele endemice Carpaţilor lipsesc. Făgetele central-europene sunt destul de bogate în specii, deşi de cele mai multe ori acestea nu reprezintă rarităţi. În amestec cu fagul apare des carpenul, iar la altitudini mai joase şi gorunul. Cele mai bine conservate făgete din arealele de munte au în compoziţia lor mult brad şi chiar tisă, alături de mesteacăn, plop tremurător, cireş sălbatic, tei pucios, paltin de munte, paltin de câmp, ulm de munte, sorb, scoruş. Arbuştii sunt denşi în cazul în care pădurea nu este intens gospodărită, mai frecvenţi fiind caprifoiul negru, caprifoiul roşu, salba răioasă, salba moale, socul roşu, socul negru, lemnul câinesc. Covorul ierbaceu este foarte bogat în specii central-europene şi eurosiberiene, numeroase dar fără nici un colorit regional: urzica moartă galbenă, sânziana lui Schultes, vinariţa, dentariţa cu bulbi, meişorul uniflor, păştiţa albă, feriga comună, feriga austriacă, lintea de primăvară (ginuşele) etc. Făgetele neutrofile central-europene sunt întâlnite insular pe calcare, şisturi marnoase, gresii calcaroase, roci cristaline bazice (numite amfibolite), roci vulcanice bazice (bazalte), pe care apare un strat destul de subţire şi lesne erodabil de cambisol eutric (sol brun bazic) sau luvisol.

2. Păduri balcano-panonice de cer și gorun cod 91M0

Caracterizarea habitatului:
Sunt păduri cu caracter submediteranean dominate de cer şi gorun, gorun auriu şi gorun ardelenesc din Dealurile de Vest, bordura vestică şi sudică a Carpaţilor Occidentali, sudul Munţilor Apuseni, Dealurile Silvaniei, Culoarul Mureşului din vestul Transilvaniei (la sud de Aiud), dezvoltate pe luvisoluri şi cambisoluri eutrice. În partea vestică şi centrală a Câmpiei Române, dar şi în sudul Carpaţilor Occidentali până în sudul Dealurilor de Vest, pădurile incluse în acest tip de habitat au un caracter aparte, aici fiind codominante (în proporţii variabile) cerul şi gârniţa, pe soluri de un tip mai deosebit (luvisoluri haplice şi albice cromice), aşa numitele soluri brune roşcate. Acestea sunt strâns legate de pădurile de cer şi gârniţă, azi insulare în arealul amintit al Câmpiei Române dar cândva foarte larg răspândite aici. Vatra întregului oraş Bucureşti este acoperită de astfel de soluri şi cândva era ocupată total de astfel de păduri. În toate arealele ocupate de acest habitat, speciilor de cer (în Câmpia Română şi sudul Dealurilor de Vest şi gârniţă) şi gorun li se adaugă frecvent teiul argintiu, teiul cu frunza mare, carpenul, cireşul sălbatic, arţarul tătărăsc sau gladişul etc. Speciile de arbuşti sunt păducelul, porumbarul, salba râioasă, lemnul câinesc, spinul cerbului, cornul etc. Dintre speciile ierboase, deosebit de caracteristic este şofranul auriu Crocus flavus pentru pădurile de cer şi gârniţă din Câmpia Română (înlocuit de şofranul violet pentru aproape toate celelalte păduri). Alte specii ierboase mai larg răspândite sunt vulturica de pădure, opaiţa bănăţeană, lintea neagră, izma cerbului, ghiocelul, păştiţa galbenă, coada şoricelului nobilă, drobiţa, mierea ursului moale etc.

3. Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum cod 9170

Caracterizarea habitatului:
Este un tip de habitat forestier central-est european, reprezentat în ţara noastră în arealul de dealuri de păduri dominate de gorun sau gorun auriu în amestec cu carpen şi fag. Aceste păduri se diferenţiază de cele similare dacice (habitatul 91Y0) specifice dealurilor şi podişurilor de la periferia Carpaţilor Româneşti prin absenţa unor specii caracteristice cum ar fi grâul negru (Melampirum sp.) bihorean, dentariţa violetă sau lintea lui Hallerstein. Alături de speciile menţionate anterior, între arbori se mai găsesc frecvent cireşul slbatic, plopul tremurător, mesteacănul, ulmul de munte, paltinul de câmp şi cel de munte, jugastrul, teiul pucios, sorbul. Dintre arbuşti au o frecvenţă mare păducelul, socul negru, alunul, sângerul, cornul, călinul, lemnul câinesc. Stratul ierbos are o specie dominantă caracteristică, rogozul păros. Alături de aceasta se întâlnesc multe specii comune pădurilor de gorun şi carpen precum păştiţa albă şi galbenă, mierea ursului moale şi comună, stelariţa de pădure, obsiga piaptăn de pădure, drobiţa, toporaşul de pădure, golomăţul de pădure etc. Pădurile acestui tip de habitat sunt importante economic, având în vedere productivitatea lor ridicată de masă lemnoasă. Solurile pe care vegetează sunt de tipul luvisolurilor tipice şi albice, mai rar cambisoluri eutrice

4. Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae cod 91E0

Caracterizarea habitatului:
Habitatul include pădurile galerii de luncă din lungul râurilor, de la câmpie până în etajul montan superior. Este lesne de înţeles că în cadrul acestui ecart altitudinal foarte larg există diferenţieri ecologice considerabile, oglindite în subtipuri distincte clar diferenţiate. Natura prioritară a acestui habitat nu a fost stabilită datorită speciilor de plante rare ci datorită faptului că acestea, crescând în lungul cursurilor de apă, consituie o resursă ecologică inestimabilă, fiind în primul rând culoare ecologice pentru mamiferele mari (şi singurele, mai ales la deal şi la câmpie), adăpost foarte preţios pentru numeroase specii de nevertebrate, loc de cuibărit şi de hrănire pentru un număr foarte mare de specii de păsări. Solurile pe care apar aceste păduri sunt cele aluviale (fluvisolurile), adesea gleizate. Subtipul de altitudine mai înaltă al habitatului este dat de pădurile de luncă din etajul montan superior până în cel al dealurilor înalte, dominate de arinul alb. Urmează pădurile galerii de luncă din arealele deluroase, dominate de arin negru şi/sau frasin, înlocuite pe scară largă de zăvoaie de salcie albă şi comună, mai rar de plop negru şi plop alb, care continuă acest tip de habitat până la ţărmul mării şi în Delta Dunării. Din păcate, în multe locuri arinul negru şi frasinul au fost tăiaţi şi eliminaţi aproape complet ca specii în secolele trecute, primul din cauza lemnului folosit pentru obţinerea unei vopsele negre iar al doilea din cauza lemnului deosebit de trainic. O problemă majoră a pădurilor galerii de luncă o reprezintă uşurinţa excesivă cu care sunt invadate de către specii exotice scăpate din cultură. Este cel mai sensibil tip de habitat din acest punct de vedere din întreaga ţară. Speciile de talie înaltă şi căţărătoare autohotone caracteristice acestui tip de habitat şi care dau un aspect luxuriant, precum pălămida galbenă uleioasă, telekia, captalanul, angelica, urzica, viţa de vie sălbatică, curpenul, trestioara lânoasă sunt înlocuite de specii invadante precum napul porcesc, rudbeckia, reynoutria, polygonum-ul de Sahalin etc.

Specii de mamifere prezente în sit

1. Lupul (Canis lupus) cod 1325

Etimologia denumirii științifice 

Din cuvintele latine canis – câine și lupus – lup (lupul ca și specie a fost încadrat în genul Canis în care stă alături de Canis familiaris (câine), coiot, șacal, etc). Deși astfel denumirea științifică se traduce literal „câine-lup” nu înseamnă că are legătură cu foarte cunoscuta rasă de câini „Ciobănescul Alsacian” numită în limba română frecvent „câine-lup”

Caracterizarea speciei 

Lupul este unul dintre mamiferele carnivore de talie mare prezente pe teritoriul României. Este un animal zvelt, bine proporţionat, cu trunchi puternic, umeri înalţi, crupă lată și mai joasă decât greabănul. Capul este prevăzut cu un bot lung (10 cm), triunghiular, ornat cu mustăţi lungi și dese. Gâtul este puternic și musculos. Coada este stufoasă, relativ scurtă și groasă. Membrele sunt înalte și puternice, iar tălpile relativ mici, cu degetele strâns apropiate între ele. Blana este de culoare brun-cenușie, cu variaţii multiple în funcţie de sezon și de mediul ambiant. Aceasta se compune din două tipuri de fire, primul, aflat lângă piele, foarte des, lânos, moale, de culoare gălbui-cenușie, iar cel de al doilea, numit spic, mai lung, aspru, cu vârful negru și care dă coloritul de ansamblu al blănii. Învelișul pilos din timpul iernii diferă de cel din sezonul estival. Blana „de vară„ este mai închisă la culoare, mai scurtă și mai rară, în timp ce blana „de iarnă” este de culoare mai deschisă, mai lungă, mai deasă și cu puf abundent care se pierde pe timpul verii. Năpârlirea are loc primăvara târziu. Pielea fină de sub blană și perii lungi protectori conservă în mare măsură căldura corpului, permiţând lupilor să reziste la temperaturi mai scăzute de – 40o C. Lungimea corpului variază între 105 și 160 cm, iar greutatea între 25 și 50 kg. Reproducerea are loc în decembrie-februarie, iar gestaţia durează 62-75 de zile. Femelele nasc în medie 4-6 pui, extremele fiind de 2-13 pui. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani, iar durata de viaţă este de cel mult 15 ani. Habitatele caracteristice acestei specii sunt zonele împădurite de munte și deal, dar este semnalat și în locuri deschise care alternează cu petice de pădure. Își face culcușul în zone însorite, liniștite și cât mai aproape de cursuri de apă. În lipsa acestor condiţii, caută locuri cât mai greu accesibile, iar la nevoie folosește vizuini de bursuci, vulpi, marmote. Femelele gestante multipare își caută adăposturile vechi, în timp ce primiparele (femelele care nasc pentru prima dată) își fac culcușuri noi, în vecinătatea locului în care s-au născut. Odată construit, un culcuș este folosit de aceeași pereche de lupi timp de mai mulţi ani. În cazul în care unul din membrii perechii dominante moare, acesta este înlocuit de un membru mai tânăr al haitei. Performanţele fizice ale lupilor sunt impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte, utilizând potecile făcute de alte animale sau de om. Viteza de alergare a lupului poate depăși 60 km/h. Iarna evită versanţii cu zăpezi înalte. Lupul mănâncă aproape orice vietate, de la broaște, șopârle, arici, iepuri, vulpi până la mistreţi și cerbi. La mare nevoie, consumă și insecte. Una dintre principalele caracteristici comportamentale ale acestei specii este gruparea indivizilor în haite. Acestea sunt compuse de obicei din 6-8 lupi, dar în unele cazuri au fost observate haite de până la 40 de indivizi. Marimea lor este influenţată de teritoriu, personalitatea membrilor și abundenţa prăzii. Haitele se formează la începutul iernii și încep să cutreiere neobosite în căutarea prăzii. În anii cu hrană puţină, haitele se împart în grupe mai mici conduse de femela și de masculul dominanţi. Teritoriul fiecărei haite are un diametru de 6-12 km, iar acolo unde resursele de hrană sunt sărace acesta se lărgește la 15-20 km. Pentru a-și marca teritoriul lupii urinează, își frecă gâtul de trunchiul copacilor, ling scoarţa acestora sau scurmă pământul. Astfel, la mirosul urinei se adaugă mirosul lăsat de glandele de pe gât sau dintre degete. Lupii comunică cel mai adesea prin urlat, sunetele scoase de aceștia putând fi auzite de la aproximativ 16 km. În timpul urlatului, lupul își poate schimba de câteva ori tonalitatea vocii. Pe teritoriul României se regăsește 40% din populaţia totală de lupi a Europei.

2. Ursul brun (Ursus arctos) 1354

etimologia denumirii științifice
Numele de gen este latinescul ursus – urs. Numele de specie este grecescul arkto (άρκτο), cu aceeași semnificație.

Caracterizarea speciei 

Ursul brun este cel mai mare reprezentant al carnivorelor de pe teritoriul României. Este un mamifer masiv și bine proporţionat, având partea posterioară a corpului mai dezvoltată decât cea anterioară. Membrele sunt lungi și puternice, iar capul mare prezintă o frunte lată și înaltă. Urechile sunt scurte și late, dar bine vizibile din blană. Ochii sunt foarte mici, de culoare căprui închis. Buzele sunt negre, mari și mobile, ca și nasul. Coada este foarte scurtă, fiind în întregime ascunsă în blană. Ghearele sunt mari și curbate. Blana „de iarnă” este foarte groasă, cu peri lungi de 11-12 cm. Blana „de vară” are perii mai scurţi și mai aspri. Culoarea este în general omogenă, cafeniu pe tot corpul. Lungimea corpului variază între 245 și 255 cm, iar greutatea între 200 și 360 kg, fiind cel mai mare mamifer din fauna României. Este o specie poligamă, un mascul putându-se împerechea cu mai multe femele în perioada de reproducere. Ursul brun ajunge la maturitate sexuală la vârste ridicate, femelele dând naștere primilor pui la vârsta de 4-6 ani. Reproducerea are loc în perioada aprilie-mai. Gestaţia durează 7-8 luni, după care femelele nasc 1-3 pui de câte 300-350 g fiecare. Pleoapele puilor nou-născuţi rămân lipite până la vârsta de 30-32 de zile. Longevitatea maximă (înregistrată în captivitate) este de 47 de ani. La sfârșitul toamnei, după ce au acumulat suficient ţesut adipos (grăsime) pentru somnul de iarnă, urșii intră în bârlog. Bârlogul este săpat în sol sau este amenajat în cavităţi naturale, sub stânci. Somnul de iarnă durează 3-6 luni și nu este o hibernare propriu-zisă, deoarece, la nevoie, ursul se poate trezi și devine repede activ, în timp ce hibernantele (mamiferele care hibernează) nu devin active iarna. În România, ursul brun preferă habitatele de pădure montană, în special pădurile de conifere. Are o dentiţie bogată, alcătuită din 42 de dinţi si măsele, bine adaptată pentru o dietă care include cantităţi semnificative de hrană vegetală și nevertebrate. Acest lucru indică faptul că ursul este un animal omnivor și oportunist, dieta sa fiind adaptată în funcţie de mediu. Caninii puternici sunt folosiţi pentru apărare, omorârea prăzii, dar și pentru dezmembrarea carcaselor de animale. Premolarii mici și postcarnasierii prezintă zone mari de contact și sunt asociaţi cu o dietă constând în principal din hrană vegetală și nevertebrate. Primăvara sau la începutul verii consumă cu precădere ierburi și muguri. Vara și la începutul toamnei consumă ciuperci și fructe (zmeură, mure, afine, mere, prune și pere) și nu evită să intre în râurile de munte pentru a prinde păstrăvi. Toamna târziu, dar și iarna, consumă ghindă și jir. Insectele, în special furnici, albine și viespi, pot constitui sezonier o sursă importantă de hrană datorită proteinelor pe care le conţin. De asemenea, se mai hrănește cu mici mamifere și ocazional vânează și animale mai mari, cum ar fi căprioarele. Populaţia de urși din fauna României, răspândită în întreg lanţul Munţilor Carpaţi, este estimată la 5000 de indivizi (6.000, în unii ani) și reprezintă circa 40% din populaţia europeană, cu o medie de 140-150 indivizi/1000 km2 .

3. Râsul (Lynx lynx) cod 1361

Etimologia denumirii științifice 

Din latinescul lynx, numele animalului, ce provine la rândul său din grecescul lunx (λύγξ) și proto-indoeuropeanul leuk – lucire, strălucire, lumină albă.

caracterizarea speciei
Râsul este cel de-al treilea reprezentant al carnivorelor mari din fauna României, după urs și lup. Este un mamifer de talie mijlocie, bine proporţionat, îndesat, cu picioarele din spate puternice și adaptate pentru salturi. Coada este scurtă, păroasă și cu vârful bont. Masculii au lungimi cuprinse între 104 și 174 cm, coada atingând 12-24 cm. Femelele sunt cu circa 20 cm mai scurte. Înălţimea la umăr este de 45- 86 cm, iar greutatea variază între 12 și 40 kg. Blana râșilor este foarte fină, cu peri subţiri și mătăsoși. Pe spate, pe un singur centimetru pătrat, se pot număra aproximativ 9.000 fire de păr, iar pe abdomen 4.600 fire. Fiecărui fir de păr de contur îi corespund 12-13 fire de peri lânoși. Abdomenul, pieptul, gâtul, bărbia, jumătatea superioară a membrelor și tălpile sunt albe, cu amestec de cenușiu sau cafeniu. Atât spatele, de culoare roșcat-cafenie, cât și laturile corpului, de culoare roșcat-gălbuie, prezintă pete ruginiu închis spre negru, mai mult sau mai puţin evidenţiate. Modelul și densitatea petelor diferă de la un individ la altul. În general, acestea au formă rotundă și diametrul de aproximativ doi cm. Urechile sunt terminate cu smocuri de peri lungi și negri, părul mai lung de pe maxilarul inferior atârnând în formă de favoriţi. Coada are vârful negru. Reproducerea are loc în luna martie. Gestaţia durează 67-74 de zile, după care femelele nasc 2-4 pisoi, de câte 240-250 g fiecare, cu pleoapele lipite pentru primele 12 zile de viaţă. Alăptarea durează 85 de zile. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 22 de luni, iar durata de viaţă este de cel mult 25 de ani. Este un animal solitar, formându-și perechea doar pentru o perioadă scurtă de timp, pe durata împerecherii. Este teritorial, foarte discret, în mare măsură nocturn și poate fi văzut destul de rar. În peregrinările nocturne râsul poate să parcugă distanţe de 20- 30 km de la culcușuri. Râsul trăiește în masivele forestiere montane, cu pini, mlaștini și râuri. Se adăpostește în arbori înalţi și pe sub lespezi de piatră. Teritoriul individual este de aproximativ 10-26 km2 și depinde de disponibilitatea hranei, densitatea populaţiei de râși, adăposturile oferite în diverse habitate. Comportamentul marcării teritoriului prin urină este similar celui întâlnit la alte feline, cum ar fi pisica domestică. Un râs este capabil să identifice, prin intermediul urinei lăsate de un alt exemplar, sexul și vârsta acestuia. Marchează în special copacii și rădăcinile aflate la suprafaţă sau cele provenite de la copaci răsturnaţi. Masculii aplică urina pe obiecte verticale, la o înălţime de 15 cm, în timp ce femelele o aplică pe suprafeţe orizontale. În România, hrana de bază a râșilor este constituită din exemplare de capră neagră și căprior. La acestea se adaugă veveriţe, purcei de mistreţ și, destul de rar, cocoși de munte și cocoși sălbatici. Pândește cu răbdare prada căreia îi sare în spate fie de pe locuri înalte (ramuri groase, stânci), fie apropiindu-se furișat ca apoi, după câteva salturi ce pot depăși patru metri, să facă saltul decisiv. După ce ucide prada, rareori o mănăncă în același loc. De cele mai multe ori aceasta este târâtă la distanţe de 500-1000 m, unde mai întâi este lins și supt sângele proaspăt, iar apoi sunt consumate organele cu masă sanguină semnificativă (inima, ficatul și plămânii). Spre deosebire de alte feline, râsul omoară mai mult decât poate să mănânce. Râsul este sensibil la defrișări. De-a lungul timpului, din cauza tăierii copacilor în vederea extinderii terenurilor agricole sau a zonelor urbane, acesta și-a pierdut o bună parte a habitatului. Totodată, specia este vânată excesiv pentru valoarea economică ridicată a blănii sale și din cauză că atacă orice animal și provoacă pagube turmelor de vite. În prezent, pe teritoriul României trăiește circa 70-75% din populaţia europeană a speciei.

Alte caracteristici ale sitului 

Situl include zona de păduri compacte din vestul Munţilor Metaliferi. Tipurile principale de pădure sunt gorunetele şi făgetele. Situat în judeţul Hunedoara, situl are o suprafaţă de 14,303 hectare.
Calitate si importanță 

Sit important pentru carnivorele mari (lup, urs şi râs), conservă habitate favorabile pentru toate cele trei specii şi este o posibilă zonă de expansiune naturală a subpopulaţiei de urs din Apuseni, în prezent fiind o zonă de mortalitate pentru această specie. Contribuie la eficienţa şi coerenţa reţelei Natura 2000, făcând parte din reţeaua de situri care conectează Munţii Apuseni cu Carpaţii Meridionali.
Vulnerabilitate
Creşterea accesibilităţii, dezvoltările antropice care pot duce la fragmentarea habitatelor, dezvoltarea necontrolată a infrastructurii turistice pot avea influenţe negative asupra dispersiei carnivorelor mari, în special a ursului. Braconajul este un alt factor cu impact negativ major iar atitudinea comunităţilor locale, în rândul cărora obişnuinţa convieţuirii cu carnivorele mari, şi în special cu ursul, a dispărut, este un factor care trebuie luat în calcul ca având un rol important în menţinerea funcţionalităţii coridorului ecologic.